Dacă ne privim cu atenţie
corpul, vom descoperi că el este alcătuit din miliarde de fiinţe vii care
depind de noi. Fiecare celulă din corpul nostru este o fiinţă vie care depinde
de noi. Noi suntem cei responsabili pentru toate aceste fiinţe. Pentru toate celulele
noastre, noi suntem Dumnezeu. Le putem asigura nevoile, le putem iubi, sau
dimpotrivă, le putem face foarte mult rău.
Celulele din corpul nostru ne sunt în totalitate loiale; ele lucrează pentru
noi, în armonie. Am putea spune chiar că ele se roagă către noi. Noi suntem
Dumnezeul lor. Acesta este adevărul curat. Ce putem face însă, pornind de la
această cunoaştere?
În povestea din capitolul anterior, Artemis se afla la început într-o armonie
perfectă cu pădurea.
După ce a căzut, ea şi-a
pierdut respectul pentru pădure. Când şi-a redobândit conştiinţa de sine,
Artemis s-a dus la fiecare floare şi i-a spus: "Îmi pare rău; de acum
înainte voi avea din nou grijă de tine".
Iar relaţia dintre ea şi
pădure a redevenit o relaţie de iubire perfectă.
Metaforic vorbind, pădurea
este corpul nostru, iar dacă ne dăm seama de acest adevăr, ne putem adresa
corpului şi îi putem spune: "Îmi pare rău; de acum înainte voi avea din
nou grijă de tine". Relaţia dintre noi şi corpul nostru, dintre noi şi
fiecare celulă a noastră, depinde în întregime de noi, şi poate deveni cea mai
frumoasă relaţie din lume. Corpul nostru şi toate acele celule vii îşi joacă
perfect rolul în jumătatea lor de relaţie, la fel cum o face câinele sau un alt
animal. Cealaltă jumătate a relaţiei este mintea noastră.
Corpul are grijă de jumătatea
sa, dar mintea abuzează de corp, chinuindu-l în fel şi chip.
Priviţi felul în care vă
trataţi pisica sau câinele.
Dacă v-aţi trata corpul în
acelaşi fel, aţi putea trăi o relaţie plină de iubire cu el. Corpul abia
așteaptă să primească iubirea minţii dumneavoastră, dar mintea spune: "Nu,
nu îmi place această parte a corpului meu. Of, ce formă îngrozitoare are nasul meu, ce urechi clăpăuge am... Corpul meu este prea gras.
Picioarele mele sunt prea scurte". Mintea îşi imaginează tot felul de
lucruri urâte despre corp.
Corpul nostru este perfect aşa
cum este, dar noi avem tot felul de păreri preconcepute despre ceea ce este bine şi
ceea ce este rău, despre ceea ce este frumos şi ceea ce este urât. Toate
acestea nu sunt altceva decât simple concepte mentale, dar noi credem în ele,
şi de aici apar toate problemele.
Pornind de la o imagine
exterioară a perfecţiunii, noi am dori ca şi corpul nostru să arate exact la
fel, să se comporte într-un anume fel. Ne respingem astfel corpul, deşi acesta
este cel mai bun aliat al nostru, singurul care ne este cu desăvârșire loial.
Deşi uneori el nu poate face ceea ce îi cerem, din cauza propriilor limite, noi
continuăm să tragem de el până când cedează.
Priviţi ce faceţi cu propriul
dumneavoastră corp.
Dacă dumneavoastră vă
respingeţi propriul corp, la ce vă puteţi aștepta din partea altor persoane?
Dacă vă puteţi accepta propriul corp, veţi putea accepta aproape pe oricine,
aproape orice situaţie. Acest aspect devine foarte important atunci când este
vorba de arta de a cultiva o relaţie. Relaţia cu sine se reflectă imediat în
relaţia cu ceilalţi. Dacă vă respingeţi propriul corp, atunci când vă veţi
împărtăşi iubirea cu partenerul dumneavoastră veţi deveni sfios. Vă veţi gândi:
"Of, ce corp am! Cum mă poate iubi, când am un asemenea corp?"
Pornind de la auto-respingere, ajungeţi rapid la presupunerea că şi celălalt vă
respinge, din acelaşi motiv. La fel şi invers: când respingeţi pe altcineva, îl
respingeţi de regulă pentru acelaşi motiv pentru care vă respingeţi pe
dumneavoastră înşivă.
Pentru a crea o relaţie
paradisiacă, este necesar să vă acceptaţi corpul exact aşa cum este. Mai mult
decât atât, este necesar să vă iubiţi corpul şi să-i permiteţi să se simtă
liber, liber să dăruiască, liber să primească, fără să se simtă sfios, căci
"sfiala" nu este altceva decât teamă.
Gândiţi-vă la felul în care vă
priviţi câinele.
Indiferent cum arată acesta,
îl priviţi cu ochii iubirii şi vi se pare frumos. Unii oameni intră într-un
adevărat extaz privind frumuseţea animalului lor, căci nu este o frumuseţe pe
care să o poată poseda. De altfel, frumuseţea nu este decât un concept pe care
l-am învăţat.
Credeţi că o broască poate fi
urâtă? Nu, broasca este frumoasă. Orice animal este minunat, la fel ca tot ceea
ce există. Dar noi ne gândim: ,,O, ce urâțenie!" pentru că cineva ne-a
învăţat cândva ce anume este urât şi ce este frumos, la fel cum am fost
învăţaţi ce este bine şi ce este rău.
Nu are nici o importanţă dacă
suntem frumoşi sau urâţi, înalți sau scunzi, graşi sau slabi. Dacă ești foarte
frumos, mergi pe stradă şi cineva îţi spune: ,,O, ești frumos!", îi poţi
răspunde: "Mulţumesc, ştiu", după care îţi poţi continua drumul. Nu
are nici o importanţă pentru tine. Foarte important devine acest lucru numai
atunci când nu crezi că eşti frumos, dar cineva îţi spune totuşi că ești.
Atunci î i vei răspunde probabil: "Chiar sunt?" Opinia lui poate face
o impresie puternică asupra ta, iar atunci îi vei putea cădea pradă cu
uşurinţă.
Oamenii sunt convinşi că au
nevoie să audă asemenea lucruri, căci nu cred că sunt frumoși. Vă mai aduceţi
aminte de povestea Bucătăriei Magice?
Dacă ai la dispoziţie toata
mâncarea din lume şi cineva îţi cere să-l laşi să-ţi controleze viaţa pentru
ceva de mâncare, îi răspunzi: "Nu, mulţumesc". Dacă vrei să fii
frumos şi nu crezi că ești deja, iar cineva vine şi îţi spune: "Îţi voi
spune tot timpul cât de frumos eşti, dacă mă laşi să-ţi controlez viaţa",
vei fi tentat să-i răspunzi: "Da, te rog, spunemi numai că sunt
frumos".
Mulți oameni sunt dispuși să
se vândă astfel (mai ales femeile), convinşi fiind că au nevoie de aceasta
părere.
În realitate, importante nu sunt părerile altora, ci propriile noastre păreri.
Noi suntem frumoși indiferent ce ne spune mintea. Aceasta este realitatea. Nu
trebuie să facem ceva pentru a deveni frumoși, căci dispunem deja de toata
frumuseţea din lume. Nu trebuie în nici un caz să devenim obligaţi cuiva pentru
a fi frumoși.
Cei din jur sunt liberi să
vadă orice doresc. Dacă ești conştient de propria ta frumuseţe şi o accepți, nu
îți mai pasă de părerea celor din jur, indiferent cum te văd aceştia, frumos
sau urât.
Mulți oameni cresc de mici
convinşi că nu sunt atrăgători şi invidiază frumuseţea altor persoane.
Pentru a-şi justifica invidia,
ei ajung să îşi spună: "Eu nu doresc să fiu frumos". Unii chiar se
tem să fie frumoși. Această teamă se poate naşte din mai multe surse, nu neapărat
identice pentru toată lumea, dar de multe ori din teama de propria putere.
Femeile frumoase au putere asupra bărbaţilor, dar nu numai asupra lor, ci de
multe ori chiar şi asupra femeilor.
Alte femei, care nu sunt la fel de frumoase, le pot
invidia pentru puterea pe care o au asupra bărbaţilor.
Astfel, dacă te îmbraci
într-un anume fel şi ești conştientă că toţi bărbaţii vor fi înnebuniţi, ce vor
spune celelalte femei despre tine? "E o femeie uşoară". Unele femei
se tem de judecata semenelor lor. Şi totul se petrece numai în interiorul
minţii, nefiind altceva decât o convingere falsă, care deschide o nouă rană pe
corpul lor emoţional. Şi toate aceste răni trebuie acoperite apoi cu minciuni
şi cu negaţii.
Invidia este o altă convingere care poate fi eliminată cu uşurinţă
prin intermediul conştientizării.
Oricine poate învăţa să
suporte invidia celor din jur, dacă devine conştient(ă) că orice om este frumos
în felul lui. Singura diferenţă între frumuseţea unei persoane şi frumuseţea
alteia constă în concepţia pe care o au oamenii despre frumuseţe.
Frumuseţea nu este altceva
decât o concepție, o convingere, dar multe femei cred în ea şi îşi bazează
întreaga putere pe acea frumuseţe. Timpul trece, ele îmbătrânesc, apar alte
femei, mai tinere şi mai frumoase. Pentru a încerca să-şi păstreze puterea - la
baza căreia sunt convinse că stă frumuseţea lor - femeile sunt dispuse să
treacă la operaţii de chirurgie plastică. Oamenii sunt răniţi până şi de
propria lor vârstă. "Vai, frumuseţea mea se duce. Cum mă va mai iubi
bărbatul meu dacă nu mă va mai considera atrăgătoare? Acum precis se va uita
după altele, care sunt mai atrăgătoare decât mine!"
Femeile încearcă să se opună
vârstei, convinse că dacă cineva este bătrân, el nu mai poate fi şi frumos.
Aceasta convingere este
complet greşită. Aşa cum orice bebeluş este considerat frumos, orice persoană
în vârstă este la fel de frumoasă. Din păcate, emoţiile ne întunecă privirea,
iar noi nu mai reuşim să facem distincţia între ceea ce este frumos şi ceea ce
nu este.
Noi emitem tot felul de păreri
care ne limitează fericirea, împingându-ne către autorespingere, dar si către
respingerea celor din jur. Şi astfel se naşte drama, capcana în care cădem
singuri şi din care nu mai reuşim să ieşim.
Bătrânețea este la fel de
frumoasă ca şi tinerețea.
Omul creşte, se transformă
dintr-un copil într-un adolescent, apoi într-un adult. Întregul proces este
frumos. La fel este şi bătrânețea. În viaţa unui om, există anumiţi ani în care el se poate reproduce activ.
În timpul acelor ani este
normal să încercăm să fim mai atrăgători din punct de vedere sexual, căci
însăşi natura ne împinge către această direcţie. După ce perioada respectivă a
trecut, nu mai trebuie să fim atrăgători din punct de vedere sexual, dar asta
nu înseamnă că ne-am pierdut frumuseţea.
Noi suntem întotdeauna ceea ce
credem că suntem. Nu există altă soluţie decât să fim ceea ce suntem. Orice om
are dreptul să se simtă frumos şi să se bucure de această senzaţie. Orice om
are dreptul să-şi onoreze corpul şi să îl accepte aşa cum este. Noi nu avem
nevoie de iubirea nimănui. Iubirea se naște în interiorul nostru. Ea trăieşte
în interiorul nostru şi există întotdeauna acolo, dar noi nu o mai simțim din
cauza peretelui de ceaţă care ne învăluie mintea. Noi nu putem percepe cu
adevărat frumuseţea din afara noastră decât atunci când simțim frumuseţea care
există în interiorul nostru.
Din păcate, noi avem tot felul
de păreri despre ceea ce este frumos şi ceea ce este urât. Dacă nu suntem
satisfăcuţi de felul în care arătăm, una din posibilităţi constă în a ne
schimba sistemul de convingeri, şi în acest fel viaţa noastră se poate schimba.
Sună uşor, dar nu este deloc astfel. Cine controlează convingerile, controlează
visul. Când
visătorul ajunge să îşi
controleze perfect visul, acesta poate deveni o capodoperă.
Puteţi începe prin a practica
o tehnică de puja pentru corpul dumneavoastră, în fiecare zi. În
India, oamenii realizează tehnici de puja, sau ritualuri, pentru
diferiţi zei sau pentru diferite zeițe. Ei se închină în faţa unui idol, aşează
ghirlande de flori la gâtul acestuia şi îşi hrănesc idolul cu iubirea lor, căci
pentru ei, aceste statui îl reprezintă pe Dumnezeu. La fel, îi puteţi oferi şi
dumneavoastră în fiecare zi - în mod devoţional, iubirea dumneavoastră,
corpului dumneavoastră. Ori de câte ori faceţi baie sau duş, trataţi-vă corpul
cu toată iubirea, cu tot respectul pe care îl merită, cu recunoştinţă. Atunci
când mâncaţi, luaţi o înghiţitură, închideţi ochii şi mestecaţi-o încet,
bucurându-vă de savoarea ei. Gândiţi-vă că hrana este o ofrandă adusă
propriului dumneavoastră corp, templul viu în interiorul căruia trăieşte
Dumnezeu.
Practicaţi în fiecare zi
aceasta tehnică şi veţi ajunge să simţiţi cum iubirea pe care i-o purtaţi
corpului dumneavoastră devine din ce în ce mai puternică, astfel încât nu veţi
mai putea să îl respingeţi niciodată.
Imaginaţi-vă cum o să vă
simțiți în ziua când vă veţi adora propriul corp. Atunci când vă veţi accepta
complet corpul fizic, vă veţi simţi atât de bine şi veţi fi atât de fericit...
Când veţi intra într-o relaţie cu cineva, limita auto-abuzului va fi aproape de
zero.
Aceasta este iubirea de sine. Ea nu are
nimic de-a face cu importanţa
de sine, căci îi veţi trata atunci şi
pe ceilalţi cu aceeaşi iubire, cu acelaşi respect şi cu aceeaşi recunoştinţă.
Vă puteţi imagina perfecţiunea unei asemenea relaţii? Asta înseamnă să-l
cinsteşti pe Dumnezeu în interiorul tău şi în interiorul celor din jur.
Atunci când îţi faci un ţel
din a crea relaţia perfectă între tine şi corpul tău, înveţi practic ce
înseamnă relaţia perfectă cu cei din jur, inclusiv cu mama, cu prietenii, cu
iubitul sau cu iubita ta, cu copiii, cu câinele. Când între tine şi corpul tău există
o relaţie perfectă, poți spune că jumătatea ta din orice fel de relaţie
exterioară este perfect acoperită. Nu mai depinzi atunci de succesul unei
relaţii exterioare.
Atunci când faci puja cu propriul tău corp, când ştii cum să-ţi exprimi devoţiunea
faţă de acesta, vei atinge corpul iubitului sau iubitei tale cu aceeaşi
devoţiune, cu aceeaşi iubire, cu acelaşi respect, cu aceeaşi recunoştinţă.
Invers, atunci când iubitul sau iubita îţi atinge corpul, acesta se deschide
complet: fără teamă şi fără să simtă vreo nevoie, el este plin de iubire.
Imaginaţi-vă câte posibilități
deschide acest gen de iubire. Ea nu are nevoie nici măcar de atingere.
Simpla privire în ochii
celuilalt este suficientă pentru a împlini nevoile minţii şi ale sufletului.
Corpul este deja satisfăcut, căci el conține toată iubirea dumneavoastră.
Atunci nu veţi mai fi niciodată singur, căci veţi fi împlinit de propria
dumneavoastră iubire.
Oriunde vă veţi întoarce
privirea, veţi întâlni iubirea - nu numai din partea oamenilor. Vedeţi un copac
şi simțiți cum iubirea acestuia vă înconjoară.
Vedeţi cerul, iar acesta vă va
umple mintea cu iubirea sa. Îl vedeţi pe Dumnezeu pretutindeni. El devine o
realitate vie, nu mai este o simpla teorie. Dumnezeu este pretutindeni. Viaţa este
pretutindeni.
Tot ce există a fost creat de Iubire, de Viaţă.
Chiar şi teama este o reflexie
a iubirii, dar ea există numai în minte, iar în cazul oamenilor, chiar
controlează această minte. Noi interpretăm tot ceea ce vedem în funcţie de ceea
ce există în mintea noastră.
Dacă aceasta este umplută cu teamă, noi vom analiza ceea ce percepem prin
filtrul fricii. Dacă suntem furioşi, vom percepe totul prin ochelarii mâniei.
Emoţiile noastre acționează ca un filtru prin care vedem lumea exterioară.
Am putea spune că ochii sunt o
expresie a sentimentelor noastre. Noi percepem Visul
exterior în funcţie de ceea ce vedem
cu ochii. Când suntem furioși, vedem lumea exterioară prin ochii mâniei.
Dacă o privim prin ochii
geloziei, reacţiile noastre vor fi diferite. Dacă o privim prin ochii mâniei,
tot ceea ce vedem ne deranjează. Dacă o privim prin ochii tristeţii, ne vine să
plângem pentru că plouă, pentru că e prea mult zgomot, pentru orice motiv.
Ploaia este ploaie. Nu avem cum să o judecăm sau cum să o interpretăm, dar noi
privim ploaia prin ochii tristeţii, adică în funcţie de starea corpului nostru
emoţional. Atunci când suntem triști, tot ceea ce vedem ni se pare trist.
Dacă privim lumea prin ochii
iubirii, vom vedea iubirea oriunde vom privi. Copacii ni se vor părea
confecționați din iubire. Apa la fel. Atunci când privim lumea prin ochii
iubirii, noi ne putem conecta voinţa la voinţa altui visător, iar visul nostru
va deveni unul singur. Atunci când percepem lumea prin ochii iubirii, noi devenim
una cu păsările, cu natura, cu oamenii, cu tot ceea ce ne înconjoară. În acest
fel, putem privi lumea prin ochii unui vultur sau ne putem transforma în orice
formă de viaţă. Noi putem deveni una cu vulturul prin intermediul iubirii
noastre şi îi putem împrumuta aripile, sau putem deveni una cu ploaia, ori cu
norii. Pentru a face acest lucru, este necesar mai întâi să ne golim mintea de
teamă şi să o percepem prin ochii iubirii. Trebuie să ne dezvoltăm voinţa până
când devine suficient de puternică pentru a se conecta la o altă voinţă,
devenind una cu ea. În acest fel putem să căpătăm aripi pentru a zbura. Sau putem
deveni una cu vântul, zburând ici şi colo, ori alungând norii pentru ca soarele
să răsară. Aceasta este puterea Iubirii.
Atunci când toate nevoile
minţii şi trupului nostru sunt împlinite, noi vedem lumea prin ochii iubirii.
Îl vedem atunci pe Dumnezeu pretutindeni. De pildă, îl putem vedea pe El
dincolo de Parazitul oamenilor din jurul nostru. În interiorul oricărui
om se află Pământul Făgăduinţei pe care Moise l-a promis poporului său.
Pământul Făgăduinţei este o zonă din mintea umană, dar nu poate fi
perceput decât de către acea minte care a devenit fertilă pentru iubire, căci numai
acolo poate trăi Dumnezeu. Mintea omului obişnuit este şi ea un pământ fertil,
dar pentru Parazitul care creşte din semințele invidiei, mâniei,
geloziei şi fricii.
În tradiţia creştină se
vorbește de trompeta arhanghelului Gabriel, care suna momentul Mântuirii,
când toată lumea se ridica din morminte pentru a trăi viaţa eternă. Acest
mormânt este al Parazitului, iar Mântuirea este revenirea la Viaţă,
căci nu sunt vii decât aceia ai căror ochi pot vedea Viaţa, care este
sinonimă cu Iubirea.
Pot exista relaţii care
corespund perfect visului Paradisului. Noi ne putem crea propriul Paradis, dar
trebuie să începem întotdeauna cu noi
înşine. Mai exact, trebuie să începem prin a ne accepta în întregime corpul.
Trebuie să vânăm apoi Parazitul, până când acesta capitulează. În acest
fel, mintea va ajunge să iubească trupul şi nu ne va mai sabota iubirea. Totul
depinde numai de noi, nu de altcineva. Înainte de toate acestea însă, trebuie
să învățăm cum să ne vindecăm corpul emoţional.
Sursa: Arta de a iubi - Don Miguel Ruiz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu