Îngerii vorbesc între ei la fel ca oamenii, pe diferite
subiecte precum problemele domestice, problemele civile, pe teme de morală şi
viaţă spirituală; nu există nici o diferenţă în afara faptului că discută mult
mai inteligent decât oamenii, pentru că gândirea lor e mai profundă. Mi s-a
permis foarte des să mă aflu în compania lor şi să vorbesc cu ei cum vorbeşte
un prieten cu altul, iar alteori ca de la străin la străin; aflându-mă într-o
stare asemănătoare lor aveam impresia că vorbesc cu oameni de pe pământ.
Vorbirea angelică se bazează pe cuvinte distincte ca şi
vorbirea omenească şi e de asemenea rostită şi auzită prin sunete; căci şi
îngerii au gură, limbă şi urechi, cum au şi o atmosferă în care sunetele
vorbirii lor se articulează, însă aceasta este o atmosferă spirituală adaptată
îngerilor care sunt fiinţe spirituale. Îngerii respiră şi ei în atmosfera lor
cum respiră oamenii şi pronunţă cuvintele ajutându-se tot de respiraţie.
În rai toţi vorbesc o singură limbă şi se înţeleg între ei
indiferent de societatea din care provin, fie ea apropiată sau depărtată.
Această limbă nu trebuie învăţată, ea fiind naturală pentru toţi, căci se
revarsă din sentimentele şi gândurile lor. Sunetul acestei vorbiri corespunde
sentimentelor, iar articulările sunetelor, adică cuvintele, corespund ideilor
gândului lor, derivate din sentimente şi cum limba lor e astfel corespondentă,
ea este spirituală, căci e audibilă pentru sentimente şi grăitoare pentru
gânduri. Orice observator atent poate vedea că gândul vine din sentimentele de
dragoste şi că ideile sunt forme variate în care e distribuit sentimentul
general; căci nici un gând sau vreo idee nu poate exista fără sentimente,
acestea constituind însăşi viaţa şi sufletul. Din acest motiv îngerii pot
cunoaşte caracterul oricui doar din vorbire; în toii ei observă calitatea
sentimentelor, iar în articulările sunetelor sau ale cuvintelor, calitatea
înţelegerii. Îngerii mai înţelepţi ştiu după doar câteva cuvinte care este
sentimentul dominant al vorbitorului, pentru că ei îşi îndreaptă atenţia în
primul rând înspre acesta. E binecunoscut faptul că fiecare are sentimente
diferite - căci un sentiment îl domină pe om când e bucuros, altul când e
trist, altul când e îndurător şi milos, altul când e sincer şi onest, altul
când e iubitor şi caritabil, altul când e zelos sau supărat, altul când e
mincinos şi prefăcut, altul când aleargă după onoruri şi glorie şi aşa mai
departe - însă sentimentul dominant de dragoste e în toţi; astfel îngerii mai
înţelepţi, simţind asta, cunosc întreaga stare sufletească a unui om doar după
vorbirea sa. Acest luciu mi-a fost dovedit prin multă experienţă. Am auzit că
îngerii pot cunoaşte viaţa altora doar ascultându-i cum vorbesc. Ei au mai spus
că doar din câteva idei ale gândului unui om pot cunoaşte întreaga sa viaţă
deoarece în aceste idei văd dragostea lui călăuzitoare, în care sunt înscrise
toate lucrurile din viaţă în ordinea lor, iar cartea vieţii unu om nu e decât
această dragoste călăuzitoare.
Limbajul angelic nu are nimic în comun cu limbajul uman în
afara unor anumite cuvinte al căror ton exprimă un fel de sentiment, chiar şi
atunci nu au nimic în comun cu cuvintele în sine, ci doar cu tonul lor; dar
despre asta mai multe vor fi spuse mai târziu. E evident că limbajul angelic nu
are nimic în comun cu limbajul uman, pentru că îngerii nu pot rosti un singur
cuvânt în limbajul omenesc. Au încercat însă nu au reuşit, căci nu pot da glas
la nimic altceva decât la ceea ce e în deplin acord cu sentimentele lor. Tot ce
nu e în acord cu sentimentele lor e respingător pentru viaţa însăşi, deoarece
viaţa provine din sentimente, iar vorbirea din viaţă. Mi s-a spus că prima
limbă a omului pe pământ era asemănătoare cu limba îngerilor, pentru că o aveau
din rai; şi că limba ebraică seamănă puţin cu acea limbă.
Din moment ce vorbirea îngerilor corespunde sentimentelor ce
provin din dragoste, iar dragostea din rai e dragoste pentru Dumnezeu şi
dragoste pentru aproape (n. 13-19), e evident cât de aleasă şi de încântătoare
e vorbirea lor, căci nu afectează doar urechile ci şi mintea interioară a
auditoriului. O dată un înger îi vorbea unui anumit spirit ce avea o inimă de
piatră, care cu timpul a fost atât de profund afectat de vorbele îngerului,
încât a izbucnit în lacrimi, spunând că nu se poate abţine, căci vorbea însăşi
dragostea; apoi a mai spus că nu mai plânsese niciodată.
Vorbirea îngerilor e plină de înţelepciune pentru că porneşte
din gândul lor lăuntric; iar acest gând este înţelepciune, la fel cum
sentimentul lor lăuntric e dragoste. Dragostea şi înţelepciunea lor se unesc în
vorbire şi astfel vorbirea devine atât de plină de înţelepciune încât pot
exprima printr-un cuvânt ceea ce omul nu poate spune într-o mie. Ideile lor
conţin lucruri pe care omul nu şi le poate imagina, şi cu atât mai puţin ar
putea să le dea glas. De aceea despre lucrurile auzite şi văzute în rai se
spune că sunt inefabile, cum urechea nu a mai auzit, nici ochiul nu a mai
văzut.
Experienţa m-a învăţat că aşa stau lucrurile. Uneori am fost
adus în starea sufletească în care se află îngerii şi în acea stare am vorbit
cu ei; atunci am înţeles fiecare cuvânt; dar când am fost readus la starea
iniţială şi deci la gândirea obişnuită potrivită omului, dorind sămi amintesc
ce am auzit, mi-a fost imposibil; căci erau mii de lucruri neadaptate la ideile
gândirii obişnuite şi astfel de neexprimat decât prin variaţii ale luminii
cereşti, şi nicidecum prin cuvinte omeneşti. Ideile îngerilor din care se
revarsă cuvintele lor nu sunt decât modificări ale luminii raiului; iar
sentimentele din care porneşte tonul cuvintelor sunt doar variaţii ale căldurii
raiului; căci lumina raiului e Adevăr Divin sau înţelepciune Divină, iar
căldura raiului e Bine Divin sau Dragoste Divină (n. 126-140), şi îngerii îşi
derivă sentimentele din Dragostea Divină şi gândul din înţelepciunea Divină.
Deoarece vorbirea îngerilor porneşte imediat din sentimentele
lor, ideile lor fiind, cum a fost spus mai sus (n. 286), forme variate în care
e distribuit sentimentul general, îngerii pot exprima într-un minut ceea ce
omul nu poate exprima într-o jumătate de oră şi pot spune în câteva cuvinte
ceea ce, dacă ar fi scris, ar umple multe pagini. Şi acest lucru mi-a
fost dovedit prin experienţă. Ideile gândului lor şi cuvintele vorbirii lor
sunt una, la fel ca şi cauza eficientă şi efectul; căci cuvintele lor sunt
efectul căruia ideile îi sunt cauză; astfel, fiecare cuvânt conţine în sine o
mulţime de lucruri. Particularităţile gândului îngerilor şi deci
particularităţile vorbirii lor, când sunt înfăţişate vederii, apar ca un val
fin de atmosferă, în care sunt puse în ordine nenumărate lucruri derivate din
înţelepciunea lor, care pătrund în gândul altuia şi-i influenţează mintea.
Ideile oricui, fie el înger sau om, devin vizibile în lumina raiului oricând
doreşte Dumnezeu.
Vorbirea îngerilor din împărăţia celestă a lui Dumnezeu e la
fel ca vorbirea celor din împărăţia spirituală, dar e produsul unei gândiri mai
profunde, îngerii celeşti vorbesc mai înţelept pentru că trăiesc în dragostea
pentru Dumnezeu; iar îngerii spirituali vorbesc inteligent deoarece trăiesc în
dragoste pentru aproape, care e esenţa adevărului (n. 215). De aceea vorbirea
îngerilor celeşti e ca un râu diafan, limpede şi unduitor; pe când vorbirea
îngerilor spirituali are un sunet curgător, aparte. Vorbirea îngerilor celeşti
e formată mai ales din sunetele vocalelor u şi n; pe când
vorbirea îngerilor spirituali din vocalele e şi i; căci vocalele
dau tonul, iar tonul exprimă sentimentele. S-a arătat mai sus (n, 236), că
tonul vorbirii angelice corespunde sentimentelor, iar articulările sunetului,
adică cuvintele, ideilor ce se revarsă din sentimente.
Cum vocalele nu sunt esenţiale pentru limbă, dar servesc
printr-o inflexiune de ton la exprimarea variatelor sentimente în acord cu
starea mentală a cuiva, astfel, în limba ebraică vocalele nu sunt scrise şi
sunt pronunţate foarte diferit. Din intonaţia unui om, îngerii îi cunosc
caracterul sentimentelor şi dragostea sa. Vorbirea îngerilor celeşti nu are
consoane tari, iar în ea există câteva treceri de la o consoană la alta fără
interpunerea unui cuvânt ce începe cu o vocală. De aceea, în Cuvânt, particula
şi e introdusă atât de des, cum pot vedea limpede cei ce citesc în
ebraică, limbă în care acel cuvânt e moale, începând şi sfârşindu-se cu o
vocală. În Cuvântul ebraic, caracterul cuvintelor dezvăluie într-o anumită
măsură dacă ele aparţin clasei celeste sau celei spirituale, adică dacă implică
binele sau adevărul: în cele ce implică binele sunt frecvente vocalele u şi
o şi a de asemenea, pe când în cele ce implică adevărul, vocalele
e şi i apar mai des. Cum sentimentele se exprimă în primul rând
prin ton, atunci când în limbajul uman se tratează subiecte largi precum raiul
sau Dumnezeu, sunt preferate cuvintele caracterizate de vocalele u şi o.
La fel stau lucrurile şi cu sunetele muzicale apropiate de aceste vocale,
atunci când sunt implicate asemenea teme, dar nu şi când sunt tratate subiecte
de o importanţă mai mică. Prin mijloace asemănătoare e arta capabilă de a
exprima diferite sentimente.
În vorbirea angelică există o anumită dulceaţă de nedescris.
Această dulceaţă e datorată faptului că gândurile şi sentimentele din care se
revarsă vorbirea înaintează şi sunt difuzate în jur în funcţie de forma
raiului, care determină asocierea locuitorilor şi comunicarea dintre ei (n.
200-212.).
Vorbirea, din lumea spirituală e înscrisă în fiecare om, însă
doar în partea intelectuală adânca, însă omul nu o ştie, căci vorbirea sa nu se
revarsă, ca la îngeri, în mod spontan în cuvinte ce exprimă sentimente; totuşi,
din acest motiv, omul, o dată ajuns în viaţa de apoi, are aceeaşi vorbire ca
spiritele şi îngerii şi astfel ştie să vorbească fără a fi instruit. Dar despre
acest subiect vom vorbi imediat mai multe.
Toţi cei din rai au o unică limbă, cum a fost menţionat mai
sus, însă aceasta variază în sensul că vorbirea celor înţelepţi e mai adâncă,
adică mai bogată în variaţiile sentimentelor şi ale ideilor; pe când vorbirea
celor mai puţin înţelepţi e mai exterioară şi mai puţin bogată; iar vorbirea
celor simpli e şi mai externă, fiind formată din cuvinte din care trebuie
alcătuit sensul, în acelaşi fel în care oamenii vorbesc între ei. Există şi
vorbire prin expresia feţei, sfârşind în ceva de natura sunetului modificat de
idei; există vorbire în care reprezentările cereşti sunt alăturate ideilor,
ultimele fiind câteodată vizibile; există şi vorbire prin gesturi ce corespund
sentimentelor şi care reprezintă lucruri asemenea celor exprimate prin cuvinte;
există de asemenea vorbire bazată pe comuniunea sentimentelor şi a gândurilor;
există şi vorbire ca tunetul şi multe altfel de vorbiri.
Vorbirea spiritelor rele sau infernale e şi ea naturală
pentru acestea, căci e derivată din sentimente, însă din sentimente rele şi din
idei mizerabile, urâte de îngeri. Limba iadului este opusul limbii cereşti, iar
cei răi nu pot suporta vorbirea angelică, cum nici îngerii nu suportă vorbirea
infernală. Vorbirea infernală e pentru îngeri ca un miros putred şi rău.
Vorbirea ipocriţilor capabili să imite aparenţele îngerilor luminii o imită pe
cea a îngerilor în privinţa cuvintelor, însă în privinţa sentimentelor şi a
ideilor derivate de acolo, este diametral opusă. Astfel, când calitatea
lăuntrică a acestei vorbiri e simţită de îngerii mai înţelepţi, ea sună ca
scrâşnitul din dinţi şi îi umple de groază.
Sursa:
Extras din cartea: Raiul si Iadul -Emanuel Swedenborg
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu